Prind febra particulelor

Există o secvență de vis genială la jumătatea documentarului Febra particulelor, când fizicianul teoretician Nima Arkani-Hamed intră în clădirea sa de la Institutul de Studii Avansate din Princeton, NJ, părând tulburat. Ecuațiile și figurile din desene animate se învârte în jurul capului lui. Pe măsură ce urcă spre biroul lui și începe să lucreze, ferestrele clădirii se prăbușesc. La scurt timp după aceea, întreaga lume se dezintegrează într-o mizerie de universuri alternative, dintre care aproape niciunul nu ar putea susține viața. Ar putea fi existența noastră un accident, se întreabă filmul, iar încercările noastre de a înțelege natura o nebunie?

„Acesta este genul de lucru care te ține cu adevărat treaz noaptea”, spune Arkani-Hamed. În film, o mare parte din munca sa de viață se bazează pe măsurători apărute din Large Hadron Collider, un accelerator gigant de particule în formă de inel aflat sub granița franco-elvețiană. Miza este mare și pentru David Kaplan, fizicianul Johns Hopkins care a conceput filmul. Dar pentru a face aceste măsurători de confirmare a teoriei sau de distrugere a teoriei, mii de experimentați care locuiesc în tunelurile și sălile de control ale ciocnitorului trebuie mai întâi să pună mașina să funcționeze – nu o sarcină mică.

Acești experimentaliști, practici și înțelepți, sunt yin-ul yang-ului teoreticienilor. În timp ce Arkani-Hamed învârte fire cu părul zburând, fizicianul LHC Monica Dunford îmbracă cu răceală o pălărie și se cufundă în intestinele electronice ale ciocnitorului. Datorită eforturilor ei și ale colegilor ei, mașina furnizează în cele din urmă date care confirmă propunerea pe care o mână de teoreticieni au visat acum 50 de ani: o particulă nevăzută numită bosonul Higgs explică de ce materia are masă (SN: 28.07.12, str. 5). Experimentaliştii încurajează şi scot sticle de şampanie; teoreticienii, care se acordă de la Princeton, aplaudă și ei, dar se ocupă rapid să revizuiască vechile teorii și să creeze altele noi.

Cu intriga sunt intercalate animații explicative și comentarii ale celor șase fizicieni articulați care poartă povestea. Prin aceste personaje, aflăm că s-au cheltuit miliarde de dolari nu doar pentru a găsi o particule; descoperirea lui Higgs este o piatră de temelie spre o înțelegere mai profundă a universului. Kaplan spune că soarta întregului său domeniu depinde de clarificarea acestui lucru politicienilor și publicului care va fi necesar pentru a finanța viitoarele acceleratoare.

Filmul, ca și coliderul pe care îl cronicizează, nu este impecabil. Telespectatorii care nu au urmărit saga LHC în mass-media pot avea dificultăți în conectarea punctelor intrigii oarecum disjunse. Iar fizicienii de la serviciu nu sunt cei mai cinematografici: o mare parte a filmului constă în oameni care se uită la ecranele computerelor, scriu ecuații pe tablă și beau cafea. Dar acesta este un grup de oameni ciudați și geniali, care spun cu toată seriozitatea lucruri de genul „Ați văzut frumosul nostru complot?” și „Mă simt cu adevărat atașat de acest set de date.” Merită să-i cunoaștem puțin.

Kaplan a început filmările în 2007, când și-a dat seama că ar putea documenta „un eveniment unic în istoria științifică”, descoperirea bosonului Higgs. El și echipa sa, care include fizicianul devenit producător și regizor Mark Levinson și editorul Walter Murch (din Apocalipsa Acum faimă), au făcut o treabă admirabilă cu materiale provocatoare. Rezultatul este un omagiu frumos și emoționant adus unuia dintre adevăratele triumfuri ale omenirii.