Oceanul Tethys implicat în destrămarea Pangeei

Despărțirea lui Pangaea poate să fi fost o muncă din afară.

O reexaminare a mișcărilor tectonice de acum 200 de milioane de ani sugerează că supercontinentul a fost destrămat prin micșorarea precursorului către Oceanul Indian modern. Noua lucrare, prezentată online pe 27 februarie în Geologiesemnalează că oamenii de știință ar putea fi nevoiți să regândească dispariția Pangeei, spune geologul Stephen Johnston de la Universitatea Victoria din Canada, care nu a fost implicat în cercetare.

„Tot ce credem că știm despre Pangea este acum în aer”, spune Johnston.

Cu aproximativ 300 de milioane de ani în urmă, toate marile mase terestre ale Pământului s-au strâns împreună pentru a forma Pangea, cel mai recent consorțiu al planetei dintre toate continentele (SN Online: 18.06.12). Aproximativ 100 de milioane de ani mai târziu, supercontinentul a început să se destrame odată cu nașterea Oceanului Atlantic, între ceea ce avea să devină America de Nord și Africa.

Deoarece dimensiunea planetei nu se schimbă, crearea unei noi cruste pe fundul Atlanticului a trebuit să fie compensată prin distrugerea scoarței în altă parte a unei zone de subducție, unde materialul de suprafață se cufundă în interiorul Pământului.

Oamenii de știință au propus două locuri unde ar fi putut avea loc această subducție: strămoșii oceanelor moderne Indian și Pacific. Precursorul Oceanului Indian, numit Oceanul Tethys, s-a micșorat în această perioadă, pe măsură ce primele continente africane și eurasiatice s-au plimbat împreună într-o mișcare de foarfecă. Spre est, marginea de vest a Americii de Nord s-ar putea să fi trecut cu aburi peste Oceanul Paleo-Pacific.

Determinarea ce ocean a găzduit formarea scoarței atlantice reprezintă o provocare din cauza formei planetei, spune cercetătorul Fraser Keppie de la Departamentul de Energie din Nova Scotia din Halifax. Hărțile plate distorsionează zonele care sunt paralele una cu cealaltă și, prin urmare, favorizează formarea unei benzi transportoare între crusta emergentă și cea care se scufundă. În loc de o hartă tradițională ancorată la polii geografici, Keppie a creat o hartă circulară centrată pe un punct fix în apropierea Europei de Sud. Continentele din apropiere s-au rotit în jurul acelui punct ca aceia care se balansează pe un ceas.

Povestea continuă sub hărți

Privind continentele care se mișcau circular din această perspectivă, Keppie a văzut clar că atât granița în care s-a scufundat scoarța Tethys, cât și ruptura unde s-a format crusta atlantică se extindeau spre exterior din centrul cercului. Marginea Paleo-Pacific, pe de altă parte, se așeza de-a lungul marginii cercului, perpendicular pe celelalte două regiuni. Acest aranjament stabilește că, pe măsură ce continentele s-au rotit în jurul punctului central fix, creșterea Atlanticului s-a conectat la Tethys în scădere, nu la Paleo-Pacific, spune Keppie.

„Când am văzut asta prima dată, am fost foarte șocat”, spune el. „Era absolut evident că Atlanticul și Tethys sunt sistemul de compensare, nu Atlanticul și Pacificul.”

Keppie propune că Tethys nu a găzduit doar destrămarea Pangeei, ci a fost forța motrice din spatele fragmentării supercontinentului. Pe măsură ce gravitația a tras crusta Tethys în jos în zona de subducție, crusta s-a smuls pe marginea eurasiatică a Pangeei. Dacă era suficient de puternic, acest remorcher ar fi putut smulge continentul dintre Africa și America de Nord, un punct slab rămas de unde două mase de pământ anterioare s-au cusut împreună pentru a forma Pangea.

Explicația predominantă actuală susține că materialul din interiorul Pământului a apărut de-a lungul graniței dintre America de Nord și Africa, forțând cele două continente să se separe. Această ipoteză de împingere, mai degrabă decât de tragere, are mai puțin sens, spune Keppie, deoarece presupune o mare coincidență că noul material tocmai sa întâmplat să bule de-a lungul uneia dintre cusăturile Pangeei.

Munca lui Keppie nu este ultimul cuvânt cu privire la divizia Pangaea, notează Johnston. Dar face predicții pe care geologii le pot testa acum, cum ar fi o falie antică din Pacific, unde două plăci s-au răzuit împreună. „Partea minunată a acestei lucrări este că este clară, simplă și testabilă – putem să ieșim pe teren și să privim stâncile în lumina modelului său și să-l testăm”, spune Johnston.