O nouă expoziție de muzeu explorează știința rasismului

Într-o serie celebră de experimente efectuate în anii 1970, psihologul social Henri Tajfel a întrebat cât de puțin ar fi nevoie pentru a convinge un grup de oameni să discrimineze pe altul. Răspunsul a fost aproape nimic. După ce a repartizat băieții în două grupuri, în mare parte pe criterii aleatorii, le-a cerut să joace un joc. Fiecare băiat trebuia să decidă câți bănuți să dea membrilor propriului grup și membrilor celuilalt grup. Tajfel a descoperit că băieții erau mai generoși față de propriul lor grup, chiar dacă grupurile fuseseră definite aproape arbitrar. Astfel s-a născut conceptul de „grup minim”.

Cercetările lui Tajfel informează o nouă expoziție temporară la Musée de l’Homme din Paris. Intitulată „Noi și ei”, expoziția explorează știința rasismului și a prejudecăților. Întrebarea de la bază este de ce, atunci când biologii au îndepărtat rațiunea de clasificare a oamenilor după rasă, persistă rasismul? Expoziția se bazează pe genetică, istorie, psihologie, sociologie și antropologie pentru a răspunde la această întrebare. Și atât în ​​conținutul său, cât și în structura sa, „Noi și ei” reamintește vizitatorilor cât de departe a ajuns societatea din a doua jumătate a secolului al XX-lea, când UNESCO a declarat că nu există o bază biologică pentru rasă și că conceptul era pur o construcție socială. .

Expoziția multimedia, interactivă, prezentată atât în ​​franceză, cât și în engleză, este împărțită în trei părți. Primul este conceput pentru a-i face pe oameni să-și pună la îndoială propriile prejudecăți, explicând conceptul psihologic de esențialism. Esențialismul este tendința pe care o avem, pe măsură ce trecem și clasificăm o lume complexă, de a-i reduce pe ceilalți la un singur descriptor („femeie”, „negru”, „imigrant”), făcând astfel mai ușor să navighezi în acea lume. O machetă a unui lounge de aeroport, în care pasagerii trec prin uși etichetate diferit, dezvăluie cât de dependentă de context este alegerea descriptorului. După ce s-au confruntat cu ideea că o persoană poate aparține mai mult de un grup, vizitatorii sunt apoi forțați să reflecteze dacă există grupuri fixe – inclusiv rase – cu diferențe măsurabile între ele.

Expoziția continuă să exploreze modul în care rasa a fost construită în diferite societăți în diferite momente ale istoriei și modul în care aceste construcții au fost preluate de state pentru a justifica rasismul instituționalizat. O face prin câteva exemple din secolul XX, inclusiv nazismul în Europa și genocidul din Rwanda din anii 1990. Pentru a afla despre fiecare dintre ele, vizitatorii trebuie să intre într-o incintă claustrofobă fără ferestre, recreând ceea ce se simte să fii în partea de primire a acelui rasism.

Partea finală a expoziției completează cercul poveștii, întrebând ce înseamnă rasismul astăzi. Abia în acest moment intră genetica în discuție. Vizitatorilor li se reamintește că, din perspectiva geneticienilor, rasele umane nu există. De exemplu, există aproximativ aceeași diferență genetică între doi europeni din același sat ca și între un european și un african. Diferențele vizibile dintre noi sunt rezultatul cumulativ al influențelor genetice, de mediu și culturale pe perioade lungi de timp, dar rareori luăm în considerare acești factori împreună, ceea ce poate duce la discriminare pe baza unuia sau altul. O „cameră de date” afișează statistici recente care ilustrează această discriminare, arătând, de exemplu, că copiii imigranților în Franța se bucură de mai puține oportunități de angajare decât persoanele ai căror părinți s-au născut acolo.

Rezistența rasismului face parte din istoria proprie a Musée de l’Homme. La scurt timp după deschiderea muzeului în 1937, Franța a fost atrasă în vâltoarea agresiunii naziste. Cercetătorii de la muzeu au înființat o celulă de rezistență care a fost în cele din urmă descoperită și demontată în 1941, după care membrii acesteia au fost fie executați, fie deportați. Într-adevăr, în acea perioadă, termenul „rasism”, așa cum este înțeles acum, a intrat în uz comun în Europa, ca răspuns la antisemitismul nazist.

„Noi și ei”, care coincide cu un aflux de refugiați în Europa și cu o dezbatere reînnoită asupra imigrației în Statele Unite, nu ar putea fi o reamintire în timp util că rasismul este încă o problemă. Expoziția tratează un subiect dificil cu sensibilitate și inteligență, aducând în practică cele mai recente descoperiri științifice și explicând de ce va trebui să fim mereu în gardă împotriva tendinței noastre inerente de a vedea alb-negru acolo unde există doar gri.