O confluență curioasă a evenimentelor atmosferice a produs cea mai mare gaură de ozon măsurată vreodată peste Arctica.
Un vârtej polar puternic a prins aer deosebit de rece în atmosferă deasupra Polului Nord, permițând formarea norilor de mare altitudine în stratosferă, unde se află și stratul de ozon. În acei nori, clorofluorocarburile și hidroclorofluorocarburile aflate deja în atmosferă – gaze utilizate ca agenți frigorifici – reacționează cu razele ultraviolete de la soare pentru a elibera atomi de clor și brom, care, la rândul lor, reacționează și epuizează ozonul.
Astfel de condiții sunt observate mai des peste Antarctica, ceea ce duce la o gaură de ozon mai frecventă și mult mai mare în emisfera sudică (SN: 14/12/16).
Stratul de ozon se află în stratosferă, un strat atmosferic între aproximativ 10 și 50 de kilometri deasupra solului, unde protejează viața de pe Pământ de radiațiile UV de la soare. În timpul primăverii emisferei sudice, până la 70% din ozon poate dispărea; în unele locuri, concentrația de ozon scade la zero.
În timpul primăverii emisferei nordice, stratul de ozon arctic tinde, de asemenea, să se subțieze. Dar temperaturile medii de iarnă din Arctica sunt de obicei mai calde decât cele ale Antarcticii, așa că este neobișnuit ca masele reci de aer să rămână prinse în jurul polului timp de o lună sau mai mult și să lase gazelor timp să scadă ozonul.
În aprilie 2011, totuși, ozonul arctic sa subțiet cu aproximativ 40 la sută, stabilind un nou record (SN: 10/3/11). Epuizarea din acest an, care acoperă în prezent mai puțin de 1 milion de kilometri pătrați, a depășit deja acest record, spun cercetătorii de la Agenția Spațială Europeană, cu sediul la Paris.
În Arctica, soarele abia acum începe să privească peste orizont după sfârșitul iernii din emisfera nordică, așa că scutul de ozon subțire nu reprezintă încă o amenințare puternică pentru sănătatea umană, notează cercetătorii.