Cercetătorii din Frankfurt, Germania, tocmai au raportat dovezi care sugerează că substanțele chimice care imită estrogenul se pot scurge din anumite sticle de plastic. Oricât de tulburătoare este, datele lor indică faptul că apa minerală distribuită în unele sticle de sticlă poate conține, de asemenea, o astfel de poluare asemănătoare hormonilor – și nu pentru că s-a scurs din sticlă.
Aceasta ar însemna că apa a fost poluată înainte de îmbuteliere. Mai mulți oameni de știință suspectează acum că o sursă ar putea fi instalațiile sanitare folosite pentru a transporta apa din rezervoare naturale către – și/sau prin – echipamentele de procesare dintr-o fabrică de îmbuteliere.
Tuburile din clorură de polivinil, de exemplu, sunt utilizate pe scară largă de industrie. Deci, dacă apa minerală ar fi pompată prin conducte din PVC, ar putea prelua bisfenol-A, organostan și ftalați – „pentru că [PVC] este o sursă pentru toate acestea”, notează Shanna Swan, epidemiolog de mediu la Universitatea din Rochester, Școala de Medicină și Stomatologie. Și, adaugă ea, toate aceste materiale care au fost găsite în PVC au un alter ego estrogenic.
Plasticul din policarbonat este folosit și pentru tuburi și conducte industriale, notează endocrinologul Ana Soto de la Școala de Medicină a Universității Tufts din Boston. Elementele de bază ale acestui plastic sunt moleculele de bisfenol A, un compus pe care echipa ei l-a stabilit a fi un puternic imitator al estrogenului.
Soto își amintește o anecdotă de acum câțiva ani, când tocmai începea să colaboreze cu cineva nou în cercetarea potențialilor poluanți asemănătoare hormonilor în Golful Massachusetts. „I-am recomandat tipului să trimită apa pentru extracție la un laborator certificat de EPA”, spune ea. „Dar el mi-a spus că nu. Sunt chimist. Pot sa fac asta.” Așa că ea a sugerat să procesăm mai întâi câteva mostre curate. Apoi le-ar fi verificat pentru contaminare.
Destul de sigur, își amintește ea, primele mostre pe care le-a trimis au fost împletite cu „estrogeni stratosferici”. Dezamăgit, cercetătorul a înlocuit un filtru de plastic și următoarele mostre au revenit fără estrogen. Soto spune că a aflat pe calea grea că, dacă un lichid nu este păstrat în recipiente de sticlă sau ceramică, riscă să intre în contact cu o imitație estrogenică în timp ce trece prin conducte, este filtrat sau încălzit.
Ftalații, o clasă larg utilizată de solvenți și plastifianți industriali volatili, pot, de asemenea, contamina apa sau orice alt material – în aer liber sau într-o fabrică de îmbuteliere, notează Soto. O altă sursă potențială de „hormoni” pe bază de apă: medicamentele excretate. Multe dintre cele despre care se știe că afectează rezervele de apă pot activa receptorii de estrogen din organism.
Concluzionează Soto: „Trăim într-o supă de „estrogeni”, dacă vreți, pe care o putem obține aproape de oriunde.” Acest lucru complică alegerile noastre alimentare, spune ea, pentru că rareori oamenii știu ce contaminanți din amonte au intrat în contact cu alimentele și băuturile noastre înainte să ni se ofere posibilitatea de a alege: plastic sau altceva?