Aceste foci nu și-au pierdut modurile de vânătoare ale strămoșilor lor

harbor seal

Unele foci încă mănâncă ca niște pământuri.

La fel ca leii, tigrii și urșii, anumite tipuri de foci au gheare care ajută animalele să prindă prada și să o rupă. Razele X arată că oasele din membrele anterioare ale acestor foci arată ca cele găsite în cele mai vechi foci, arată un nou studiu.

Strămoșii acestor foci străvechi au trecut la un moment dat de la pământ la mare, păstrând membrele cu gheare utile pentru vânătoarea pe uscat. Dar labele cu gheare din aceste „foci adevărate” nordice, care includ foci de port și foci arpa, par a fi mai mult decât un simplu vestigiu din vremuri străvechi, spune David Hocking, zoolog marin la Universitatea Monash din Melbourne, Australia. În schimb, păstrarea ghearelor ajută probabil focile nordice să prindă o masă mai mare decât ar putea cu înotătoarele rigide și alunecoase ale altor pinipede, cum ar fi leii de mare și focile cu blană, raportează Hocking și colegii săi pe 18 aprilie în Royal Society Open Science.

Hocking și colegii săi au petrecut 670 de ore observând portul sălbatic și focile cenușii vânând somon în Scoția. Testele cu trei foci captive, două foci comune născute în captivitate și o focă pătată născută în sălbăticie au permis echipei să observe comportamentele alimentare la o distanță mai apropiată.

În timp ce unele dintre focile captive păreau să preferă să-și înghită prada în întregime, atât animalele sălbatice, cât și cele captive se bazau foarte mult pe ghearele lor, au descoperit oamenii de știință. Creaturile au fost adesea reperate folosind slashers pentru a se ține de pradă și a smulge mușcături mai mici, la fel ca un animal terestru precum un lupț sau un urs. Observațiile de aproape au dezvăluit că focile au prins prada sub apă, dar au rupt-o la suprafață. Acest lucru le permite probabil să respire în timp ce mănâncă fără să inhaleze înghițituri de apă de mare – o provocare atunci când devorează o masă copioasă sub apă.

Foci adevărate nordice au articulații flexibile care le permit animalelor să-și curleagă ghearele pentru a prinde prada. Aceste articulații flexibile sunt văzute și la pinipedele timpurii, cum ar fi Enaliarctos mealsi, o focă care a trăit acum 23 de milioane de ani, au descoperit Hocking și colegii săi. Focuri și leii de mare, totuși, „au degete inflexibile care îi ajută să mențină o napă rigidă”, spune Hocking.

Evoluția membrelor anterioare asemănătoare flipperului i-a ajutat pe unii pinipede să se propulseze prin apă mai eficient. Dar aripile alunecoase nu sunt la fel de utile pentru a prinde prada. Acest lucru ar putea explica de ce focile și leii de mare tind să vizeze peștii mai mici pe care îi pot înghiți întregi sub apă fără a fi nevoie să-i prindă, spune Hocking.

Dar acest stil de hrănire complet acvatic ar fi putut fi o provocare pentru primii pinipede, care probabil și-au folosit labele cu gheare pentru a vâna mai mult ca adevăratele foci de astăzi, spun cercetătorii. Prinderea prazii sub apă și apoi mărunțirea ei la suprafață a fost probabil un salt comportamental mai mic de la hrănirea completă pe uscat decât alte strategii de vânătoare acvatică.

Documentarea focilor folosind labele pentru a prinde mâncarea este o „observație plăcută”, spune Frank Fish, biolog la Universitatea West Chester din Pennsylvania. Totuși, fără să știm ce mâncau focile timpurii, este greu de spus cu siguranță dacă și-au folosit activ ghearele pentru a ține prada mare, spune el.

Alți oameni de știință au documentat că focile adevărate își folosesc membrele anterioare asemănătoare labelor în moduri stereotipe terestre, cum ar fi folosirea ghearelor pentru a săpa vizuini în gheață sau descoperirea peștilor îngropați de pe fundul mării.